Livestream Shop Sponsori

Dalmațian

Dalmațian

Dalmațianul este un câine de talie medie cu un aspect ce sare în evidență și este în prezent iubit ca și un câine de familie cu un model special. Datorită petelor întunecate pe blana sa albă, dalmațianul poate fi recunoscut ușor la prima vedere. El aparține de gonitori și prepelicari și s-a dezvoltat prin laude și afecțiune într-un câine de familie ideal.

Istoria

Originea precisă a dalmațianului nu este clară; se bănuiește că cel puțin denumirea rasei provine de la coasta dalmatină a Croației. Primele reprezentări ale unor câini ce se aseamănă cu dalmațianul de azi au fost găsite în mormintele egiptene ale faraonilor.
Alte teorii pornesc de la premisa că dalmațienii provin din spațiul indian și că ar fi ajuns în Occident pe calea Egiptului și Greciei. În epoca victoriană, dalmațienii erau folosiți la paza caleștilor și țineau departe hoții și animalele sălbatice.
În secolul al XIX-lea, dalmațianul a ajuns mascota pompierilor din New York, el fugind ca o alarmă vie în fața mașinii pompierilor aflați în misiune.

Constituția corporală

Dalmațienii ies în evidență prin corpul lor bine proporționat. Sunt de talie medie și sunt bine construiți, puternici, dar totodată supli. Spatele este puternic, linia spatelui este dreaptă.
Dalmațienii au umeri musculoși, un piept lat și un gât elegant. Ochii sunt de culoare maro închis în cazul exemplarelor cu pete negre, dar pot fi și albaștrii la câinii cu pete albastre. Coada în formă de semilună este purtată rulată în sus.
Trăsătura deosebită a dalmațiunului este totuși culoarea blănii, care este unică între rasele de câini – blana prezintă pete negre sau maro, dalmațianul fiind singurul câine care are un astfel de model pe blană. Puii de dalmațian se nasc albi, iar petele apar doar după 10-14 zile și se modifică pe parcursul primului an de viață în mod continuu.
Structura blănii este netedă și strălucitoare. Petele sunt delimitate clar una față de cealaltă și nu se întrepătrund. Dalmațienii ajung la o greutate de 24-32 kg o înălțime la greabăn de 56-61 cm.

Firea

Dalmațienii sunt foarte prietenoși, fiind foarte apreciați ca și câini de familie.
Sunt de fapt foarte adaptabili, fiind capabili să se obișnuiască și cu o stare de inactivitate temporară. Totuși, dalmațienii nu au voie să ajungă câini de canapea, deoarece în caz de mișcare prea puțină, ei dezvoltă un instinct de protejare în exces sau alte probleme de comportament.
La educația dalmațianului se recomandă lauda și dragostea mai degrabă decât autoritatea; astfel, câinele va deveni un câine de familie prietenos, care este potrivit pentru copii și care se va înțelege cu cei mai tineri membri ai familiei.


Sănătate

Câinii cu porțiuni de alb în blană sunt afectați în general mai des de surzire; această legătură este observabilă și la dalmațieni. Până acum, reprezentații rasei care prezintă pete negre încă de la naștere (sub formă de plăci) nu sunt introduși în canisă, chiar dacă un procentaj mai mare de negru ar însemna o incidență mai mică a cazurilor de surzire.
Studiile demonstrează rezultate diferite, dar indică faptul că aproape o treime a dalmațienilor ar putea fi afectată de surzire. Se recomandă ca exemplarele surde să fie excluse din canisă. Dalmațienii suferă de două boli ereditare, leucodistrofia și sindromul dalmațianului.
În cazul primei, este vorba de o afecțiune rară a sistemului nervos central ce apare la animalul tânăr și duce la pierderea simțului vizual, dar și la deficiențe în mișcare. Sindromul dalmațianului este dezvoltarea de pietre la rinichi la dalmațieni.
Între timp, medicina veterinară pornește de la premisa că toți dalmațienii prezintă acest sindrom și că dezvoltarea de calculi renali este determinată doar de factori externi.
Astfel, se recomandă o alimentație sânătoasă la dalmațieni pentru a preveni formarea de calculi și a ocroti câinele de un tratament veterinar necesar în acest caz.